În mod ciclic, viaţa mea se intersectează cu lumea presei. De fiecare dată am ajuns în mass-media ca urmare a unei schimbări din viaţa mea, alăturarea la tagma jurnalistică fiind de fapt soluţia de asigurare a supravieţuirii. De fiecare dată am părăsit această meserie în momentul care precede deobicei succesul sau eşecul. De fiecare dată am plecat către o slujbă mult mai bine plătită. De fiecare dată am revenit la statutul de mercenar, încercând să respect singura regulă pe care am putut-o negocia vreodată cu "mogulul de serviciu", şi anume, să nu aplaud ca un besmetic şi să nu ridic osanale ca un dobitoc. Neîndoios, singurul lucru care mi-a mai rămas a fost acela de a critica, adică să îmi exercit dreptul câştigat abia acum 20 de ani.
Acum, după 20 de ani, sunt un simplu spectator al prăbuşirii unor coloşi cu picioare de lut. Puiblicaţii de temut (pentru politicieni şi oameni de afaceri) dispar, doborâte nu de criză, ci de greşelile făcute în ultima vreme de cei care ajuns să creadă că sunt depozitarii adevărului absolut, de cei care au ajuns să creadă că ei sunt cei ce hotărăsc valorile morale în societate.
Adică, jurnaliştii....
Acum, după 20 de ani, sunt un simplu spectator al prăbuşirii unor coloşi cu picioare de lut. Puiblicaţii de temut (pentru politicieni şi oameni de afaceri) dispar, doborâte nu de criză, ci de greşelile făcute în ultima vreme de cei care ajuns să creadă că sunt depozitarii adevărului absolut, de cei care au ajuns să creadă că ei sunt cei ce hotărăsc valorile morale în societate.
Adică, jurnaliştii....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu